Dacă, sincer, nu știu de unde s-o apuc
Cum s-o continui, cum s-o pun la punct
Gândul care mă doboară în fiecare zi
Și nopțile ce nu mai știu de liniște
N-am avut în plan să spun sau să povestesc
Nu știu, dar trebuie s-o înregistrez
Să-mi readuc aminte de la ce mă întristez
Poate în viitor n-o să mai greșesc
Poezia se creează pe tărâmuri verzi
Acolo se renaște lumina în ochii care-i vezi
Începutul unei cărte de iubiri
În care voi scrie scumpele amintiri
Zâmbetul tău ce-mi alina liniștea mereu
Privirea ta, întipărită-n veci în mintea mea
Vocea ta, pentru mine, sună ca o artă
Nu știu dacă aș mai putea iubi o altă fată
Al tău meleag mi-a deschis ochii la o altă viață
Nu am vrut să las sau să fiu înstrăinat
Cu toate că am ajuns să-ți fiu îndepărtat
Îndepărtat fără a te ține strâns în brațe
Îndepărtat, fără șanse sau speranțe
Noapțile senine, soarele veghează luna
Norii apar atunci când se apropie furtuna
Așa cum floarea fără apă nu rezistă
Omul fără dragoste nu mai există
Ce pot spune? Luna calea îmi luminează
Dar în suflet furtuna experimentează
Stau cu floarea-n mână, fără teamă
Undeva există, sigur, a mea doamnă
Sau poate doar în gândul meu a rămas o pată
